PAROHIA PODU VALENI


18-August-2009

Părintele Galeriu, întruchiparea dăruirii de sine


Ne aducem aminte de părintele Galeriu ca de un patriarh vechi testamentar. Un om a cărui prezenţă nu putea să treacă neobservată, cu o autoritate duhovnicească venită din smerenie neprefăcută şi dintr-o erudiţie pe care puţini o posedă.

Au trecut şase ani de când nu l-am mai văzut. Doar pe la mormânt mai trecem, şi acolo ne întâlnim cu sfinţia sa. Pentru că, deşi plecat, nu este absent, ci străjuieşte cu rugăciunile lui sufletele noastre, obosite adeseori de griji, şi ne înseninează chipurile.

Am ales pentru a evoca figura marelui duhovnic de la Biserica „Sfântul Silvestru“ cuvintele soţiei sale, doamna Argentina Galeriu, şi ale părintelui profesor Nicolae Bordaşiu, parohul bisericii aflate aproape de Obor.

Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?

Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti.

Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană. Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.

La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă

După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta. A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete.

Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte. Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut.

După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“. În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale. Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat.

Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat. Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.

Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal

Articol preluat din Ziarul Lumina – de Augustin Păunoiu,
18 Aug, 2009

▶  Ctitorita in jurul anului 1750 in localitatea Podu Valeni, Comuna Poenarii Burchii, Judetul Prahova

Telefon: +40 723 095 019
Copyright © 2021 Parohia Podu Valeni
All Rights Reserved

web design by mediacodeserv